Obiecții împotriva mântuirii eterne (partea II)

Evrei 3:12–14 (Îndepărtarea de Dumnezeu)

Evrei 3:12–14 (NTR)

¹² Fiți atenți, fraților, ca nu cumva vreunul dintre voi să aibă o inimă rea, necredincioasă, care să-l depărteze de Dumnezeul cel Viu,

¹³ ci îndemnați-vă unul pe altul în fiecare zi, cât timp se zice „astăzi“, astfel încât niciunul dintre voi să nu se împietrească prin înșelăciunea păcatului.

¹⁴ Căci am devenit părtași ai lui Cristos dacă într-adevăr ținem cu fermitate până la sfârșit convingerea noastră de la început.

Unii creștini interpretează „îndepărtarea de Dumnezeul cel viu” în acest pasaj ca fiind pierderea mântuirii. Totuși, aici avem aceeași explicație ca înainte. A te depărta de Dumnezeu înseamnă a începe să-ți mărturisești credința în Cristos ca mai apoi să continui să te bazezi tot pe vechiul sistem al Legii pe care Dumnezeu l-a abolit și să nu crezi pe deplin în Cristos (adică să ai o inimă rea a necredinței).

Acesta este contextul. Versetul următor vorbește despre menținerea cu fermitate a convingerii noastre în Cristos și despre a nu aluneca înapoi în necredință. Observați, de asemenea, că în versetul 14, a ține cu fermitate convingerea noastră de la început până la sfârșit nu este o condiție pentru a rămâne în relație cu Cristos, ci un rezultat al faptului că am devenit deja părtași ai lui Cristos. Versetul nu spune că rămânem astfel doar atâta timp cât stăm fermi, ci că îi cunoaștem pe cei care au devenit cu adevărat părtași ai lui Cristos (timpul trecut) dacă ei țin ferm convingerea lor de mântuire până la sfârșit. Aceeași idee este exprimată în Evrei 3:5–6:

Evrei 3:5–6 (NTR)

⁵ Moise, într-adevăr, a fost credincios ca slujitor în toată Casa lui Dumnezeu, fiind o mărturie despre lucrurile care urmau să fie spuse,

⁶ dar Cristos a fost credincios ca Fiu peste Casa lui Dumnezeu. Iar Casa Lui suntem noi, dacă într-adevăr ținem cu fermitate până la sfârșit încrederea și speranța cu care ne lăudăm.

Unii predicatori deduc din acest pasaj că credincioșii rămân casa lui Dumnezeu atâta timp cât păstrează ferm și până la capăt încrederea și bucuria în speranță. Însă, versetul nu spune asta, ci spune că credincioșii sunt deja casa lui Dumnezeu, iar dovada constă în faptul că, aceștia vor păstra încrederea până la capăt ca și rezultat al credinței lor. Cu alte cuvinte, tu știi că locuința ta a fost conectată la rețeaua electrică dacă luminile se aprind în casă. Tu nu încerci să ții luminile aprinse pentru a te asigura că astfel casa ta rămâne conectată la rețeaua electrică.

 

Evrei 12:14 (Căutarea sfințirii)

Evrei 12:11–17 (NTR)

¹¹ Orice disciplinare nu pare în prezent un motiv de bucurie, ci mai degrabă un motiv de întristare, dar mai târziu produce rodul pașnic al dreptății, pentru cei ce au fost încercați prin ea.

¹² De aceea, întăriți-vă brațele obosite și genunchii slăbiți!

¹³ „Faceți cărări drepte pentru picioarele voastre“, pentru ca șchiopul să nu-și scrântească piciorul, ci mai degrabă să fie vindecat.

¹⁴ Urmăriți cu toții pacea și sfințirea, fără de care nimeni nu-L va vedea pe Domnul.

¹⁵ Aveți grijă ca nu cumva vreunul să ducă lipsă de harul lui Dumnezeu, ca nu cumva să crească vreo rădăcină de amărăciune, care să provoace durere, iar prin ea mulți să fie pângăriți,

¹⁶ ca nu cumva vreunul să fie imoral sau lumesc ca Esau, care, pentru o mâncare, și-a vândut drepturile de întâi născut.

¹⁷ Voi știți că, mai târziu, când a dorit să moștenească binecuvântarea, a fost respins, căci n-a mai găsit loc pentru pocăință, chiar dacă a căutat binecuvântarea cu lacrimi.

Mulți creștini scot Evrei 12:14 din context și ajung la concluzia că credincioșii născuți din nou trebuie să urmărească sfințirea practică (adică facerea de fapte bune și omiterea celor rele) în timp ce trăiesc pe pământ, pentru a-și menține salvarea. Altfel, ei nu vor ajunge să-L vadă pe Domnul, ceea ce înseamnă că își pot pierde mântuirea în orice moment. Recunosc că acesta este un verset dificil de interpretat în mod corect de unul singur sau izolat de context și voi explica de ce este așa.

Sfințirea la care face referire Evrei 12:14 poate fi doar una din două tipuri. Primul tip e sfințirea comportamentală și practică, la nivel de trup și suflet. Aceasta este progresivă și constă într-un proces de transformare ce începe după nașterea din nou și poate ține toată viața. Al doilea tip este sfințirea sau neprihănirea dată de Isus la momentul nașterii din nou, la nivel de duh. Aceasta nu mai este progresivă, ci este oferită o singură dată pentru totdeauna. Ea este menționată în 1 Corinteni 6:11 unde Pavel spune la timpul trecut corintenilor că ei au fost sfințiți. Ca regulă generală, în mediul creștin, există multă confuzie cu privire la lucrarea terminată deja în noi și la ceea ce este încă în proces de finalizare, tocmai din cauză ca autorii cărților Bibliei alternează discursul de la nivelul trupului și sufletului cu cel al duhului fără să anunțe audiența. Și atunci cade în responsabilitatea noastră și a Duhului Sfânt să facem această distincție, care nu este tot timpul simplă. Dar dacă avem o inimă sinceră și doritoare de a ajunge la rădăcina adevărului pur, cu ajutorul Duhului Sfânt, vom reuși.

Să presupunem că Evrei 12:14 se referă la sfințirea progresivă a comportamentului. Căutarea unei astfel de sfințiri este un lucru bun și de dorit și e un proces în care noi trebuie să fim implicați în permanență ca și creștini, pentru că Dumnezeu este sfânt și știm că El dorește foarte mult ca și noi să fim sfinți în purtarea noastră, așa cum menționează apostolul Petru în 1 Petru 1:15–16. Faptul că textul ne îndeamnă să urmărim această sfințire poate fi un indiciu că nu e vorba aici de îndreptățirea primită o singură dată la momentul mântuirii. Și dacă versetul s-ar fi oprit aici, probabil aceasta ar fi fost cea mai bună interpretare care ne-ar fi insuflat o dorință și mai mare de a ne sfinți. Însă, în momentul în care versetul se termină cu faptul că nimeni nu va vedea pe Domnul fără această sfințire, nu mai poate fi vorba de sfințirea practică. De ce? Pentru că Dumnezeu este perfect și El cere numai perfecțiune, conform Matei 5:48. El nu acceptă jumătăți de măsură sau căutări progresive. Suntem noi oare vreodată desăvârșiți, după mântuire, în toată conduita noastră? Desigur că nu. Aceasta înseamnă că:

În această situație, chiar nimeni nu Îi va vedea fața. Pot să garantez. La Dumnezeu nu este ca și cum ar fi un prag de sfințenie pe care numai El îl cunoaște în mintea Sa și îl ține secret și care poate fi de 60% sau 90%, iar dacă strădania ta depășește acel prag, vei reuși să-I vezi fața, altfel, nu. Din păcate, din ce am văzut până acum, practic foarte mulți creștini cred că este așa fără poate chiar să fie conștienți de acest lucru. În general, concluzia cu care este lăsată audiența în urma unei predici din Evrei 12:14 este că ei trebuie să facă tot posibilul să trăiască cât mai sfânt pentru a-și crește șansele de a fi deasupra pragului secret al lui Dumnezeu de sfințire și de a ajunge până la capăt într-o stare satisfăcătoare. Însă, pe langă faptul că Dumnezeu nu ar accepta o astfel de sfințire deficitară ca și condiție de a-I vedea fața, dacă menținerea salvării depinde de faptele noastre bune, atunci ea nu mai este doar prin har și prin credință, ceea ce contrazice alte scripturi puternice despre mântuire. Mai mult, amenințarea de a nu-L vedea pe Domnul dacă nu ne descurcăm suficient de bine, ar aduce frica în prim-plan ca motivator principal la sfințenie și nu iubirea necondiționată a lui Dumnezeu.

De aceea trebuie să aruncăm o privire mai atentă atât asupra contextului imediat al acestui pasaj, cât și asupra contextului mai larg al întregii cărți Evrei. După cum am menționat mai înainte, cartea Evrei este scrisă în principal pentru creștinii evrei – atât autentici, cât și doar cu numele – care sufereau și treceau prin dificultăți din cauza identificării lor cu Isus Cristos și a noii căi de îndreptățire numai prin credință. Acești creștini se angajaseră să-L urmeze pe Cristos, dar ce însemna aceasta pentru ei nu era un drum glorios sau o plimbare prin Disneyland. Identificarea lor cu Isus le aducea mai multă durere și persecuție decât experimentaseră ei anterior. Până la capitolul 10, autorul cărții Evrei le explică acestor oameni în detaliu ce a făcut Isus pe cruce, implicațiile acelui act și superioritatea Sa față de Legea lui Moise. Apoi, în capitolul 11, autorul enumeră o listă de oameni din Vechiul Testament care au trebuit să lupte pentru credința lor în Dumnezeu și să îndure persecuția. În capitolul 12, autorul schimbă macazul de pe stilul de învățătură și începe să-i încurajeze pe acești credincioși să rămână puternici în timpul persecuției și să lupte pentru credință, așa cum au făcut-o predecesorii lor, deoarece această suferință funcționează ca și antrenamentul lor în dreptate sau neprihănire. Disciplina descrisă în capitolul 12 nu este una în sensul pedepsei lui Dumnezeu față de copiii Săi, ci o disciplină în termeni de antrenament, precum antrenamentul militar. Pregătirea și instruirea militară sunt dificile și dureroase, dar necesare pentru succesul în luptă. Când cineva se antrenează la sală, exercițiile nu sunt totdeauna confortabile sau ușoare, dar ele construiesc mușchii și ajută persoana să fie în formă. În mod similar, persecuția și suferința din cauza credinței produc rodul neprihănirii (Evrei 12:11).

Mulți dintre acești creștini erau sătui și obosiți, epuizați din punct de vedere spiritual, iar scriitorul încearcă să-i încurajeze în versetul 12 spunându-le: „De aceea, întăriți-vă brațele obosite și genunchii slăbiți”. Această frază este citată din Isaia 35:3. În Isaia 34, Dumnezeu anunță judecata dreaptă și răzbunarea împotriva tuturor dușmanilor lui Israel, reprezentați de Edom. Apoi, în capitolul 35, Dumnezeu descrie cum va arăta izbăvirea lor și le revelează că nu i-a uitat. Slava Domnului urma să fie aratată din nou, dar poporul lui Israel era încă în pustie și într-un pământ uscat în acel moment, așa cum ilustrează Isaia 35:1. Isaia spune acelei comunități: „În timp ce treceți prin această perioadă grea, gândiți-vă la toate lucrurile bune pe care Dumnezeu le va face pentru voi și, între timp, ajutați-vă unii pe alții, întăriți mâinile fraților voștri care sunt slabe și genunchii care sunt slabi”. Acum, revenind la textul nostru din Evrei, în același mod, în mijlocul a tot felul de tensiuni dintre cei de partea Legii și cei în Cristos, scriitorul spune acelei comunități de credincioși să se sprijine reciproc și să continue în credință. Apoi, în versetul 14, îi încurajează să încerce să urmărească pacea cât mai mult cu toți cei care luptă împotriva lor, dar fără compromis în ceea ce privește adevărul și sfințirea pe care au primit-o de la Isus prin credință. Cu alte cuvinte, „când familia și rudele vin împotriva voastră din cauza mesajului Evangheliei harului, nu vă mâniați. Încercați să căutați pacea, însă ținând cu hotărâre în același timp în mintea voastră sfințenia fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul.”

Sfințirea despre care vorbește versetul 14 este căutarea sfințeniei și a neprihănirii lui Isus primite o singură dată la momentul mântuirii. Scriitorul le spune acestor credincioși să nu renunțe la neprihănirea pe care au primit-o prin credință și astfel să se întoarcă la cea primită prin Lege, doar pentru a le fi ușurată viața. Și avem câteva indicii substanțiale în context care ne arată că despre asta vorbește scriitorul. În primul rând, Evrei 12:10 spune că cei care trec prin această pregătire au parte de sfințenia lui Isus. Aceasta le este dată. În al doilea rând, cuvântul „sfințire” sau „sfințenie” din versetul 14 este scris cu articol hotărât: urmărește sfințirea, nu doar o sfințire, ci acel tip de sfințire fără de care nimeni nu-L va vedea pe Domnul. Asta înseamnă că exista și un alt tip de sfințire – cea prin faptele Legii – care îi împiedica să fie mântuiți și să-L vadă pe Domnul la sfârșit. În al treilea rând, versetele 15 până la 17 oferă mai multe detalii despre ce a vrut să spună scriitorul când i-a îndemnat să urmărească acea sfințire. El a intenționat să se asigure că nimeni nu ajunge lipsit de harul lui Dumnezeu și se duce înapoi la Lege. Aceasta însemna ca ei să nu permită nici unei rădăcini de amărăciune și frustrare să apară între ei din cauza noii căi de salvare și astfel să se întineze unul pe celălalt.

Mai mult, însemna ca ei să se asigure că nimeni nu era fără Dumnezeu ca Esau, care avea dreptul de întâi născut cu multe binecuvântări la pachet, dar la care a renunțat foarte ușor doar pentru confortul unei singure mese. Apoi, când a vrut să primească înapoi binecuvântările, nu a mai putut. În același mod, versetul 17 încurajează poporul evreu care părea să se fi decis pentru Cristos să nu dea la o parte atât de repede noua cale de mântuire prin credință de dragul păcii pământești temporare cu frații lor evrei care încă urmau Legea lui Moise și îi prigoneau. Dacă nu-L aleg pe Cristos și nașterea din nou prin credință, ei vor rămâne nemântuiți și nu Îl vor vedea pe Domnul.

 

1 Corinteni 6:9–11 (Cei nedrepți și Împărăția)

1 Corinteni 6:9–11 (NTR)

⁹ Sau nu știți că cei nedrepți nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu? Nu vă înșelați! Nici cei imorali, nici idolatrii, nici adulterii, nici catamiții, nici homosexualii,

¹⁰ nici hoții, nici cei lacomi, nici bețivii, nici bârfitorii, nici escrocii nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu.

¹¹ Și așa erați unii dintre voi. Dar ați fost curățiți, ați fost sfințiți, ați fost îndreptățiți în Numele Domnului Isus Cristos și prin Duhul Dumnezeului nostru.

Obiecția din acest pasaj la siguranța mântuirii credinciosului este următoarea: „Dacă ești un credincios născut din nou, dar continui să fii un imoral, un adulter, un hoț sau un bețiv, nu vei moșteni Împărăția lui Dumnezeu și îți vei pierde mântuirea.” În primul rând, să stabilim că moștenirea Împărăției este echivalentă cu a fi în Împărăție sau a fi mântuit în Cristos. Unii oameni susțin că „moștenirea” este diferită de „intrare”. Deși sunt de acord că există nivele diferite de posesie a Împărăției lui Dumnezeu aici pe pământ și că faptele păcătoase scad capacitatea noastră de a crede și de a manifesta mai mult din tot ce ne-a dăruit El, susțin că moștenirea Împărăției lui Dumnezeu este același lucru cu mântuirea veșnică. Galateni 3:29 și 4:7 arată că, odată ce ești fiu sau fiică a lui Dumnezeu, ești și moștenitor:

Galateni 3:29 (NTR)

²⁹ Iar dacă voi sunteți ai lui Cristos, atunci sunteți descendenții lui Avraam și moștenitori după promisiunea făcută.

Galateni 4:7 (NTR)

⁷ Astfel, tu nu mai ești sclav, ci fiu, iar dacă ești fiu, ești și moștenitor, prin Dumnezeu.

Mai mult, conform Efeseni 1:11–14, oamenii care cred în Isus primesc sigiliul Duhului Sfânt în momentul mântuirii. Acest sigiliu este o garanție a moștenirii lor:

Efeseni 1:11–14 (BTF2015 / NTR)

¹¹ În El am și obținut o moștenire, fiind predestinați conform cu scopul Celui care lucrează toate după sfatul voii Sale,

¹² Pentru lauda gloriei Sale, noi, care întâi ne-am încrezut în Cristos.

¹³ În care și voi v-ați încrezut, după ce ați auzit Cuvântul adevărului, evanghelia salvării voastre; și în care, după ce ați crezut, ați fost sigilați cu acel Duh Sfânt al promisiunii,

¹⁴ Care este garanția moștenirii noastre, până la răscumpărarea posesiunii cumpărate, spre lauda gloriei Sale.

În cele din urmă, voi dovedi că moștenirea Împărăției este echivalentă cu intrarea în ea, folosind și relatarea despre tânărul bogat care a venit la Cristos, consemnată în primele trei Evanghelii: Matei 19:16–29, Marcu 10:17–31 și Luca 18:18–30. Toate cele trei relatări se referă la același incident și subiectul este foarte clar: VIAȚA ETERNĂ. Aceasta este întrebarea de început, cu care se încheie fiecare pasaj. Matei 19:16 ne spune că tânărul bogat a întrebat: „Cum pot să AM viață veșnică”, dar Marcu 10:17 și Luca 18:18 ne spun amândouă că a întrebat: „Cum pot MOȘTENI viața veșnică”. Ca răspuns la întrebarea bărbatului, Isus Cristos a vorbit despre INTRAREA în viață în Matei 19:17. El a echivalat ”a avea” și ”a moșteni” viața veșnică cu intrarea în ea.

Revenind la 1 Corinteni 6:9–11, deși Pavel se adresează credincioșilor din biserica din Corint și, deși ar părea că sugerează că unii credincioși adevărați nu vor moșteni Împărăția, el face o distincție clară între cei nedrepți și cei sfinți. Versetul 1 al acelui capitol spune: „Îndrăznește cineva dintre voi, având o problemă împotriva altuia, să meargă în judecată înaintea celor nedrepți, și nu înaintea sfinților”? Apoi, în versetele 2 și 3, el continuă spunând că sfinții vor judeca lumea și îngerii. Mai mult, în versetul 10, el afirmă că cei nedrepți nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu și, în versetul 11, el conchide: „Și așa ați fost unii dintre voi. Dar ați fost spălați, ați fost sfințiți și ați fost făcuți neprihăniți în Numele Domnului Isus și prin Duhul Dumnezeului nostru”. În mod clar, el nu spune că cei ce sunt creștini nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu dacă încă fac lucruri păcătoase. Însă, el compară comportamentul celor care nu sunt născuți din nou (și nu au nicio parte în Împărăție) cu cel al sfinților. Trebuie să existe o distincție în purtare, iar sfinții ar trebui să fie diferiți de cei nedrepți în modul lor de viață. El face doar o comparație cu scop educativ și motivațional. Mai mult, observați că nu spune că acei oameni vor fi dezmoșteniți. Pur și simplu nu vor moșteni niciodată Împărăția. În cele din urmă, aproape peste tot în Noul Testament, Dumnezeu îi numește sfinți pe cei ce sunt în Cristos și se raportează la ei în funcție de identitatea lor spirituală și nu în funcție de faptele lor care ar putea fi încă păcătoase. El nu îi califică niciodată pe creștini ca și desfrânați, bețivi, adulteri sau hoți, ci cu termenii de neprihăniți, sfinți, fii, moștenitori, etc. În concluzie, 1 Corinteni 6:9–11 nu poate fi folosit ca un argument valid că oamenii născuți din nou pot fi dezmoșteniți în orice moment datorită persistenței lor în trăire nesfântă.

 

Ascultă / Vizionează / Descarcă

Puteți asculta mesajul audio al acestui articol, puteți urmări mesajul video sau îl puteți descărca în diferite formate (mp3 / mp4 / pdf) de pe următorul link:

Sesiunea 4 – Căutarea sfințirii (Seria “Salvați pentru eternitate”) – 18 octombrie 2023