Obiecții împotriva mântuirii eterne (partea X)

Permisiunea de a păcătui

O altă obiecție la doctrina păstrării sfinților în credință (sau a permanenței veșnice a mântuirii) este că aceasta tinde să-i conducă pe credincioși la indolență și permisiune de a păcătui. Totuși, aceasta este o perversiune a doctrinei, posibilă doar pentru oamenii neregenerați, deoarece siguranța succesului este cel mai puternic stimulent de a umbla în sfințenie pentru creștinii născuți din nou. Faptul că Dumnezeu îi asigură pe creștinii adevărați că nu-și vor pierde mântuirea până la sfârșit, nu anulează nevoia de fapte bune și sfințire din partea credincioșilor. Apostolul Pavel îi îndeamnă pe credincioși în Filipeni 2:12 „să manifeste în exterior mântuirea lor cu frică și cutremur”. Aceasta nu înseamnă că faptele bune sunt mijlocul prin care să-și păstreze mântuirea până la capăt, ci acestea sunt efectul și dovada adevăratei convertiri. Din nou, aduc în atenția ta această ilustrație, cu regele Solomon pentru că este una foarte bună. Ce a urmărit el când a decis să omoare copilul viu și să-l împartă între cele două femei care au venit la judecată? A căutat o faptă din partea femeilor care să merite sau să câștige copilul? A vrut să creeze o nouă relație între femei și copil, care nu exista înainte? Desigur că nu! În schimb, el căuta o faptă care să dovedească ceea ce era deja adevărat, o acțiune care să arate cine era mama acelui copil. Adevărații credincioși vor fi mereu în străduință activă de a trăi în sfințenie până la sfârșit, iar siguranța succesului în această călătorie este cel mai bun stimul posibil.

Pavel spune în Romani 6:2: „Cum putem noi cei care am murit față de păcat să continuăm să trăim în el?” De ce te-ai gândi să faci răul din moment ce te-ai pocăit și ai venit de partea lui Dumnezeu? De ce ai vrea să păcătuiești când nu mai ai o natură păcătoasă și poți trăi o viață abundentă de bucurie absolută, pace, sănătate și prosperitate? Poate Dumnezeu să facă tot ce vrea? Da, desigur! Însă Îi dă aceasta permisiunea să păcătuiască? Niciodată, pentru că libertatea și voința Lui liberă au limite; ele sunt generate și determinate de natura Lui.

Noi trebuie să avem încredere în transformarea puternică și palpabilă pe care o face Dumnezeu în credincioși prin Duhul Sfânt și să nu încercăm să controlăm oamenii prin frică.

 

Confuzia privind voința liberă a omului

Această obiecție sună astfel: „Dacă credincioșii adevărați nu își pot pierde mântuirea și nu au opțiunea reală de a-L respinge pe Cristos dacă vor să o facă, după ce au fost mântuiți, atunci nu mai au cu adevărat voință liberă”. O astfel de obiecție se bazează pe presupunerea falsă că liberul arbitru uman nu este influențat de nimic, nu este legat și nu depinde în nici un fel de natura intrinsecă a persoanei, care poate fi ori păcătoasă de la primul Adam, ori neprihănită de la ultimul Adam, Isus Cristos.

Dumnezeu Însuși are voință liberă deplină. Cu toate acestea, El nu va alege niciodată să îmbrățișeze răul sau căile lui Satan. Nici măcar nu va dori să facă așa ceva, liberul Său arbitru este complet legat de natura Sa neprihănită. Așa sunt și credincioșii adevărați după mântuire.

Singurul motiv pentru care voința liberă a credincioșilor nu pare încă în întregime legată de noua natură sfântă a duhului lor aici pe pământ, este pentru că mintea lor nu este încă complet reînnoită.

Voința liberă a primului Adam nu era în totalitate dependentă de natura sa, înainte de cădere. De ce? Pentru că, deși avea o natură sfântă în interior, era capabil totuși să comită un păcat care i-ar putea schimba natura în întuneric: mâncarea din pomul cunoștinței binelui și răului. Chiar și liberul arbitru al oamenilor pierduți înainte de mântuire nu depinde în totalitate de natura lor păcătoasă. De ce? Pentru că sub influența Duhului Sfânt și la auzirea mesajului Evangheliei, ei pot lua o decizie care să-i recreeze complet spiritual. Însă, după mântuire, credincioșii născuți din nou devin un singur duh cu Trinitatea (1 Corinteni 6:17). Voința lor este tot liberă dar acum depinde de natura sfântă din interiorul lor în ceea ce privește mântuirea veșnică.

I-am auzit pe unii credincioși spunând că motivul pentru care avem Duhul Sfânt în noi acum, este ca să ne ajute să ne sfințim, astfel încât să ne putem menține mântuirea până la capăt și că ar trebui să folosim ajutorul Lui prin alegerea noastră liberă, în același mod în care ne-am folosit liberul arbitru pentru a accepta mântuirea și a ne naște din nou. Deși este adevărat că avem nevoie de ajutorul Duhului Sfânt pentru sfințire și că voința noastră este implicată în acest proces, nu este adevărat că menținerea mântuirii noastre se bazează în întregime pe alegerea noastră de a folosi ajutorul Duhului Sfânt. Să citim Romani 4:1-8,

Romani 4:1–8 (NTR)

¹ Atunci, ce vom spune că a găsit Avraam, strămoșul nostru în ce privește trupul?

² Pentru că, dacă Avraam a fost îndreptățit prin fapte, atunci are motive de laudă, însă nu înaintea lui Dumnezeu.

³ Căci ce spune Scriptura? „Avraam a crezut în Dumnezeu, și aceasta i-a fost considerată dreptate“.

⁴ Dar plata celui ce lucrează nu este considerată un har, ci o datorie,

⁵ însă celui care nu lucrează, ci se încrede în Cel Care-l îndreptățește pe cel lipsit de evlavie, credința îi este considerată dreptate.

⁶ Tot așa vorbește și David despre fericirea omului pe care Dumnezeu îl consideră drept fără fapte:

⁷ „Fericiți sunt cei ale căror fărădelegi sunt iertate și ale căror păcate sunt acoperite!

⁸ Fericit este omul căruia Domnul nu-i ia în considerare păcatul!“

Avraam a trăit într-o perioadă în care Legea lui Moise nu fusese încă dată și Duhul Sfânt nu locuia în el pentru a-l ajuta să facă fapte de sfințenie. El nu a avut nicio altă cale de a-și menține mântuirea sau neprihănirea, decât prin credință, conform pasajului de mai sus. Mai mult, în versetul 6, regele David a descris binecuvântarea omului căruia Dumnezeu îi atribuie neprihănire în afara faptelor lui (separat și independent de faptele noastre bune) și se referea la viitoarele creații noi în Cristos. Avraam și regele David au fost într-o poziție mai bună decât noi, credincioșii în Cristos? Întreb aceasta pentru că viețile lor par să fi fost mult mai simple decât ale noastre, deoarece nu trebuiau să-și mențină neprihănirea prin fapte. Au avut doar credință și aceasta a fost de ajuns, iar Avraam este tatăl seminței lui Cristos, căreia îi aparțin toți credincioșii. Deci, chiar dacă ne folosim liberul arbitru în a cere ajutorul și puterea Duhului Sfânt pentru a face fapte de sfințenie, pe care trebuie să căutăm să le facem, acestea nu au nicio valoare în menținerea neprihănirii noastre. Ele sunt doar un mijloc de a beneficia în exterior, din ce în ce mai mult, de moștenirea lui Dumnezeu care locuiește în noi și de a manifesta darul neprihănirii din noi, într-o măsură tot mai mare. Aceste fapte vor primi și răsplată în viața viitoare.

 

Renunțarea la mântuire prin voința liberă

În trupul lui Cristos, există o învățătură bazată pe Evrei 6:4–6 (text care a fost deja tratat), conform căreia poate fi o mică posibilitate ca oamenii născuți din nou să-și piardă mântuirea prin propria lor alegere liberă. Această învățătură spune că nu-ți poți pierde salvarea prin păcat dar poți renunța la ea. Respingerea credinței tale nu se face imediat, dar este posibilă. Înainte ca cineva să renunțe vreodată la o mântuire atât de mare, ar trebui să devină împietrit față de Dumnezeu (Evrei 3:13–14). Deși duhul tău nu este afectat de păcat, trupul și sufletul tău sunt influențate negativ, pentru că ți se tocește percepția, înțelepciunea și înțelegerea a cine ești în duhul. Dacă persiști în păcat suficient de mult, poți ajunge la un punct în care Satan să încerce să te facă să renunți, cu vocea ta, la credința în Cristos. Și dacă îți părăsești credința și Îl respingi pe Dumnezeu, poți să renunți la mântuire. Acești învățători afirmă că nu este ceva ce pierzi fără să știi, cum ar fi, de exemplu, cheile de la mașină. Această respingere se face în mod deliberat și deschis. Este ceva care are loc de-a lungul unei perioade de timp. Cu toate acestea, susținătorii acestui punct de vedere admit că nu mulți cad în acest fel.

În primul rând, o astfel de posibilitate ca cei născuți din nou în mod autentic, să renunțe la mântuirea lor în mod conștient, nu poate fi niciodată dovedită empiric. Chiar și susținătorii acestei perspective admit că este aproape imposibil. Așadar, întreb eu, de ce, de dragul unei posibilități de 0,000001% de a renunța la mântuire, am considera-o ca învățătură pentru a aduce o teamă nejustificată celor 99,99999% dintre oamenii mântuiți care nu își vor abandona niciodată credința? Dacă pui doar o mică picătură de cerneală într-o cană plină cu apă curată, întreaga apă își va schimba culoarea. O astfel de posibilitate de a renunța la mântuire prin liberul nostru arbitru, anulează complet orice siguranță sau permanență eternă a mântuirii. În al doilea rând, nu există niciun verset biblic clar, precum Romani 10:9–10, care să afirme că noile creații pot deveni nemântuite prin mărturisirea cu gura că nu-L mai doresc pe Isus în viața lor. O astfel de posibilitate este crucială și ar fi trebuit menționată în mod explicit în Biblie. În al treilea rând, Diavolul are o putere mai mare de convingere asupra oamenilor, pentru a renunța la mântuirea lor în mod deliberat, decât Duhul Sfânt care i-a convins de adevărul Evangheliei, i-a regenerat și mijlocește continuu pentru ei înaintea lui Dumnezeu? Desigur că nu! Lucifer și primul Adam au renunțat la starea lor de sfințenie desăvârșită prin propria lor alegere liberă într-un cer și un pământ perfect, fără a fi împietriți de păcat sau a avea percepția orbită. Cu atât mai mult, într-o lume plină de rău, ispite, pofte și obiceiuri rele care sunt împotriva noastră ca oameni în Cristos, probabilitatea ca să putem renunța la mântuirea noastră crește exponențial dacă Dumnezeu nu ne păstrează prin puterea Duhului Sfânt și nu ne menține mântuirea, precum și dorința noastră de a nu-L respinge niciodată:

Iuda 1:24 (NTR)

²⁴ Iar a Celui Ce poate să vă păzească de cădere și să vă facă să stați fără cusur și cu bucurie înaintea gloriei Lui.

O altă variantă a acestei învățături este că cei care renunță la mântuirea lor în Cristos prin voința liberă, sunt foarte maturi spiritual și știu exact ce fac. Însă, cum poate o persoană matură în Cristos să ia o decizie atât de prostească și imatură? Este imposibil, pentru că, și omenește vorbind, cu cât ești mai matur, cu atât iei decizii mai înțelepte. Cu atât mai mult, aceasta este adevărat din punct de vedere spiritual.

Cineva a întrebat odată: „Dacă un creștin născut din nou îi întoarce spatele lui Dumnezeu, devine satanist și face un legământ cu Diavolul, va mai fi mântuit?” Dacă o persoană reușește să facă un legământ funcțional cu Satan, înseamnă că nu a fost regenerată. În acest caz, cât trăiește, ea încă mai are șansa să vină la Cristos. În cazul celor cu adevărat născuți din nou, cred că este imposibil ca ei să realizeze un pact cu Diavolul și voi explica de ce cred aceasta. În primul rând, în momentul mântuirii, oamenii intră sub posesia Domnului Isus, dacă pot să spun așa, deși termenul sună puțin aspru, însă El este cel mai bun proprietar sub care cineva poate să fie vreodată! Oamenii care aparțin acestei autorități nu vor dori niciodată să plece de sub ea de bună voie. Biblia spune în 1 Corinteni 6:19-20 că ei nu mai sunt ai lor:

1 Corinteni 6:19-20 (NTR)

¹⁹ Sau nu știți că trupul vostru este templul Duhului Sfânt Care este în voi, pe Care-L aveți de la Dumnezeu, și că voi nu sunteți ai voștri?

²⁰ Căci ați fost cumpărați cu un preț. Glorificați-L deci pe Dumnezeu în trupul și în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.

Mai mult, Isus a promis că îi va proteja pe cei aflați sub stăpânirea Sa, astfel încât nimeni să nu-i poată smulge din mâna Lui:

Ioan 10:27-28 (NTR)

²⁷ Oile Mele ascultă glasul Meu. Eu le cunosc, iar ele Mă urmează.

²⁸ Eu le dau viață veșnică și în veci nu vor pieri. Și nimeni nu le va smulge din mâna Mea.

În al doilea rând, legământul făcut cu Isus la mântuire nu este un contract care poate fi anulat oricând dorim. Este un legământ de sânge pentru totdeauna. Nu cred că înțelegem pe deplin în zilele noastre și în această eră, puterea și amploarea unui legământ de sânge așa cum l-au înțeles oamenii din antichitate. Diavolul poate încerca să suprascrie sau să înlocuiască acel legământ cu altul, dar va eșua. Cred că este posibil ca unii credincioși născuți din nou să încerce să încheie un pact cu Diavolul din frustrare sau lipsă de înțelegere și cunoaștere, dar nu cred că va funcționa. Ar putea chiar să încerce să manifeste unele comportamente satanice. Însă în cele din urmă, fie își vor reveni și se vor întoarce la Cristos după un timp, fie vor fi mântuiți ca prin foc.

 

Cazuri de apostazie

Dar cum rămâne cu cazurile care sunt consemnate în Scriptură ca și apostazie reală în credință? Printre astfel de exemple se numără Lot, împaratul Saul, Solomon, Iuda Iscarioteanul — ucenicul lui Isus — Anania, Imeneu și Filet, Dima,  etc. În primul rând, să ne ocupăm de persoanele din Vechiul Testament care au trăit înainte de moartea și învierea lui Isus. Despre unii dintre cei mai proeminenți oameni  ai Vechiului Testament, cum ar fi Adam, Abel, Enoh, Noe, Avraam, Isaac, Iacov, Moise, Iosua, David, Daniel, Isaia, Ieremia și toți ceilalți profeți, știm cu siguranță că după moartea lui Isus pe cruce, ei au fost mântuiți. Însă, pe ce bază? Mai mult decât atât, cum rămâne cu toți ceilalți oameni mai puțin cunoscuți, ale căror nume nu au fost menționate în Biblie, dar care totuși au făcut parte din poporul lui Dumnezeu? Au fost mântuiți după cruce? Dacă da, cum? Pe ce bază? Dacă nu, de ce? Cum a atins răscumpărarea viețile lui Rut și Rahav? Acestea sunt întrebări esențiale.

Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii a venit la naţiunea Israel la aproximativ patru sute de ani după ce canonul Vechiului Testament a fost închis. Cum, atunci, ar putea exista un obiect clar al credinței?

O concepție greșită des întâlnită despre calea de mântuire în Vechiul Testament este că evreii au fost mântuiți prin respectarea Legii. Dar știm din Scriptură că aceasta nu este adevărat. Galateni 3:11 spune:

Galateni 3:11 (NTR)

¹¹ Este clar că nimeni nu este îndreptățit înaintea lui Dumnezeu prin Lege, pentru că „cel drept prin credință va trăi“.

Unii ar putea spune că acest verset este valabil doar pentru Noul Testament, dar Pavel citează din Habacuc 2:4, unde spune:

Habacuc 2:4 (NTR)

⁴ Iată, s-a mândrit! Nu-i este drept sufletul în el. Însă cel drept prin credința lui va trăi.

Mântuirea prin credință, fără Lege, era un principiu al Vechiului Testament. Pavel a învățat că scopul Legii era de a sluji ca un „tutore pentru a ne aduce la Cristos, ca să fim îndreptățiți prin credință” (Galateni 3:24). De asemenea, în Romani 3:20, Pavel a subliniat că respectarea Legii nu i-a salvat pe evreii din Vechiul sau Noul Testament, deoarece nimeni nu poate fi  declarat drept înaintea Lui prin respectarea Legii.

Dacă mântuirea oamenilor în Vechiul Testament nu a fost prin respectarea Legii, atunci prin ce a fost? Răspunsul la această întrebare se găsește în Scriptură, așa încât să nu existe nicio îndoială cu privire la acest subiect. În Romani 4, apostolul Pavel precizează că mântuirea în Vechiul Testament a fost aceeași ca și în Noul Testament, adică doar prin har, doar prin credință, numai în Cristos. Pentru a dovedi acest lucru, Pavel ne îndreaptă atenția către Avraam, strămoșul poporului evreu, care a fost mântuit prin credință și nu prin fapte: „Avraam a crezut pe Dumnezeu, și aceasta i s-a socotit ca neprihănire” (Romani 4:3). Avraam nu ar fi putut fi mântuit respectând Legea, deoarece a trăit cu peste patru sute de ani înainte ca ea să fie dată! De asemenea, circumcizia nu a fost prezentată lui Avraam și descendenților săi până în Geneza 17, adică mai mult de zece ani mai târziu. Romani 4:13-16 spune aceasta:

Romani 4:13-16 (NTR)

¹³ Căci nu prin Lege i-a fost făcută lui Avraam sau urmașilor lui promisiunea că va fi moștenitor al lumii, ci prin dreptatea care vine prin credință.

¹⁴ Căci, dacă moștenitori sunt cei ce sunt sub Lege, atunci credința este fără folos, iar promisiunea este desființată.

¹⁵ Fiindcă Legea aduce mânie, dar, unde nu este Lege, nu este nici încălcare a Legii.

¹⁶ De aceea promisiunea este prin credință: ca să fie potrivit harului, așa încât aceasta să fie sigură pentru toți urmașii, nu doar pentru cei ce sunt sub Lege, ci și pentru cei ce au credința lui Avraam, care este tatăl nostru, al tuturor.

Aici vedem că promisiunea de a deveni moștenitori ai lumii sau promisiunea mântuirii nu a fost făcută numai lui Avraam, ci și descendenților săi care au venit prin Isaac. Iar aceasta nu a venit prin Lege, ci prin credința lui Avraam. Toți urmașii lui, de la Isaac la Cristos, au primit mântuirea după cruce la nivel federal datorită credinței lui Avraam și a legământului cu Dumnezeu, chiar dacă unii dintre ei nu au umblat pe deplin cu El. Avraam a fost capul federal al mântuirii lor prin credință. Pentru a dovedi că Dumnezeu Își împlinește promisiunile făcute unui lider federal în viața descendenților săi, chiar dacă ei nu sunt plăcuți întotdeauna lui Dumnezeu, voi oferi câteva exemple. În primul rând, Noe a fost salvat de la distrugerea potopului împreună cu toată familia sa (soție, fii și nurori), deși Biblia nu spune nimic despre relația sau devotamentul lor față de Dumnezeu. Au fost salvați datorită lui Noe. În al doilea rând, în 2 Împărați 10:30-31, Dumnezeu face o promisiune puternică împăratului Iehu, că fiii săi vor sta pe tronul lui Israel până la a patra generație, fără a adăuga nici o condiție sau calificativ la aceasta:

2 Împărați 10:30-31 (VDC)

³⁰ Domnul a zis lui Iehu: „Pentru că ai adus bine la îndeplinire ce este plăcut înaintea Mea și ai făcut casei lui Ahab tot ce era după voia Mea, fiii tăi până la al patrulea neam vor ședea pe scaunul de domnie al lui Israel.”

³¹ Totuși Iehu n-a luat seama să umble din toată inima lui în legea Domnului Dumnezeului lui Israel și nu s-a abătut de la păcatele în care târâse Ieroboam pe Israel.

După ce Dumnezeu a făcut acea făgăduință, chiar și împăratul Iehu, căruia i s-a făcut promisiunea, nu a umblat din toată inima lui după legea Domnului Dumnezeului lui Israel. Și-a revocat Dumnezeu promisiunea față de el sau de fiii săi din cauza păcatelor sale? Desigur că nu! Ioahaz, fiul lui Iehu, a domnit șaptesprezece ani peste Israel în Samaria, deși a făcut ce este rău înaintea Domnului (2 Împărați 13:1-2). Apoi, Ioas, fiul lui Ioahaz și descendentul lui Iehu din a doua generație, a domnit șaisprezece ani peste Israel în Samaria, deși și el a făcut ce este rău în ochii lui Dumnezeu (2 Împărați 13:10-11). Mergând mai departe, în 2 Împărați 14:23-24, vedem a treia generație a lui Iehu, Ieroboam, fiul lui Ioas, care începe să domnească în Samaria și o face timp de patruzeci și unu de ani, deși și el a făcut rău în ochii lui Dumnezeu și a a făcut pe Israel să păcătuiască. În sfârșit, în 2 Împărați 15:8-9, Biblia spune că Zaharia, fiul lui Ieroboam (a patra generație a lui Iehu) a domnit peste Israel în Samaria timp de șase luni. 2 Împărați 15:12 spune următoarele:

2 Împărați 15:12 (VDC)

¹² Astfel s-a împlinit ce spusese lui Iehu Domnul, când zisese: „Fiii tăi până în al patrulea neam vor ședea pe scaunul de domnie al lui Israel.”

Nu pot decât să mă minunez de bunătatea și credincioșia extravagantă a lui Dumnezeu față de oameni! Așadar, descendenții lui Avraam au fost mântuiți prin credința sa, după învierea lui Isus. Ai putea spune că Dumnezeu nu este corect să aleagă doar un om (adică pe Avraam) și doar o națiune, națiunea lui Israel, căreia să-i dea mântuirea, indiferent de fapte. Cum rămâne cu ceilalți oameni sau națiuni din Vechiul Testament? Însă simțul lui Dumnezeu de corectitudine este în afara acestei lumi și dincolo de înțelegerea umană. Nu numai urmașii lui Avraam au fost mântuiți dar și oricine din afara genealogiei lui care a făcut vreodată cei mai mici pași spre a-I plăcea și a-l urma pe Dumnezeu în Vechiul Testament, a fost mântuit după cruce. Dumnezeu a considerat acțiunile lor drept credință în Cristos, în avans. Putem vedea aceasta în Evrei 11 despre Abel, Enoh și Noe, care au trăit cu mult înaintea lui Avraam și a Legii, fiind puși împreună în aceeași categorie de oameni ai credinței:

Evrei 11:4-8 (VDC)

⁴ Prin credință a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Prin ea a căpătat el mărturia că este neprihănit, căci Dumnezeu a primit darurile lui. Și prin ea vorbește el încă, măcar că este mort.

⁵ Prin credință a fost mutat Enoh de pe pământ, ca să nu vadă moartea. Și n-a mai fost găsit, pentru că Dumnezeu îl mutase. Căci înainte de mutarea lui, primise mărturia că este plăcut lui Dumnezeu.

⁶ Și fără credință este cu neputință să fim plăcuți Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este și că răsplătește pe cei ce-L caută.

⁷ Prin credință Noe, când a fost înștiințat de Dumnezeu despre lucruri care încă nu se vedeau și, plin de o teamă sfântă, a făcut un chivot ca să-și scape casa; prin ea el a osândit lumea și a ajuns moștenitor al neprihănirii care se capătă prin credință.

⁸ Prin credință Avraam, când a fost chemat să plece într-un loc pe care avea să-L ia ca moștenire, a ascultat și a plecat fără să știe unde se duce.

Nu numai aceștia, ci și Rut, o moabită și Rahav, o tânără prostituată canaanită, au fost incluse în genealogia lui Isus și au fost mântuite după cruce din cauza faptelor lor față de Dumnezeu și poporul Său. Sunt încrezător că în cer ne vom întâlni și cu Naaman, comandantul armatei împăratului Siriei din 2 Împărați 5, pentru că el s-a închinat numai lui Dumnezeu după ce s-a vindecat de lepră, deși mergea în continuare cu stăpânul său care se închina la templul lui Rimon. Mai mult decât atât, dacă Dumnezeu nu a fost suficient de corect, atunci prin Cristos, sămânța lui Avraam, El a deschis, după cruce, ușa mântuirii pentru toate neamurile. Toți oamenii, din orice națiune, care vin în Cristos și își pun credința în El devin descendenți ai lui Avraam.

Acum, mergând mai departe la restul Vechiului Testament, după Avraam și Legea lui Moise, este de asemenea expusă o temă evanghelică: prin profeți și prin psalmi, oamenii au fost mântuiți de păcat prin har, prin credința în Domnul și în promisiunile Sale. Mai multe texte din Noul Testament ilustrează această premisă:

1 Petru 1:10–12 (VDC)

¹⁰ Prorocii, care au prorocit despre harul care vă era păstrat vouă, au făcut din mântuirea aceasta ținta cercetărilor și căutării lor stăruitoare.

¹¹ Ei cercetau să vadă ce vreme și ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Cristos, care era în ei, când vestea mai dinainte patimile lui Cristos și slava de care aveau să fie urmate.

¹² Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înșiși, ci pentru voi spuneau ei aceste lucruri pe care vi le-au vestit acum cei ce v-au propovăduit Evanghelia prin Duhul Sfânt trimis din cer și în care chiar îngerii doresc să privească.

Acest text dezvăluie câteva idei esențiale. „Profeții . . . care au proorocit” tânjeau după sosirea unei ere a harului. „Duhul lui Cristos” din ei îi umplea de această mare dorință, mărturisind dinainte, prin ei și pentru ei, lucrarea lui Cristos. Mesajul profetic era adesea un mesaj al Evangheliei, deoarece prevestea despre suferințele lui Mesia și despre gloriile care aveau să urmeze. Duhul lui Cristos a mărturisit dinainte suferințele și gloriile Domnului nostru.

Noul Testament servește drept comentariu inspirat asupra Vechiului Testament și este o binecuvântare incredibilă să îl avem în mâinile noastre. Însă chiar și înainte de finalizarea lui, Vechiul Testament a slujit drept Scriptură pentru Israel și a conținut o temă a Evangheliei referitoare la venirea, suferințele și slava lui Mesia.

Astfel, al doilea text care subliniază aceasta în Vechiul Testament este rostit de Însuși Isus:

Luca 24:25–27 (VDC)

²⁵ Atunci Isus le-a zis: „O, nepricepuților și zăbavnici cu inima, când este vorba să credeți tot ce au spus prorocii!

²⁶ Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri și să intre în slava Sa?”

²⁷ Și a început de la Moise și de la toți prorocii și le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El.

Aici Isus vorbește la câțiva din urmașii Săi pe drumul către Emaus. Observați amploarea învățăturii Sale! El începe cu Moise și cu proorocii și le descoperă în toate Scripturile lucruri despre Sine, despre suferințele și slava Lui. Mai târziu, în același capitol, Isus vorbește despre prezența Sa în cuvintele Vechiului Testament:

Luca 24:44–47 (VDC)

⁴⁴ Apoi, le-a zis: „Iată ce vă spuneam când încă eram cu voi, că trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Proroci și în Psalmi.”

⁴⁵ Atunci le-a deschis mintea, ca să înțeleagă Scripturile.

⁴⁶ Și le-a zis: „Așa este scris și așa trebuia să pătimească Cristos și să învieze a treia zi dintre cei morți.

⁴⁷ Și să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăința și iertarea păcatelor, începând din Ierusalim.

Acest text este încărcat cu dovezi ale Evangheliei date de Isus ucenicilor Săi. El face referire la prezența Sa în Legea lui Moise, susține că profeții au mărturisit despre El și arată, de asemenea, că poate fi găsit în Psalmi. Apoi Isus a adunat aceste trei domenii și le-a definit sub un singur titlu: „Scripturile”. Din nou, indiciile către Evanghelie din conținutul Vechiului Testament sunt remarcabile. Învățătura Domnului, despre Sine, în Scripturi era centrată pe necesitatea suferinței, a învierii și a chemării Lui de a predica pocăința pentru iertarea păcatelor.

Mai am un text care ilustrează tema Evangheliei în Vechiul Testament și care vorbește și despre lucruri ce au avut loc înainte de întruparea lui Isus pe acest pământ:

Faptele Apostolilor 3:18–24 (NTR)

¹⁸ Dar Dumnezeu a împlinit astfel ceea ce prevestise prin gura tuturor profeților, și anume: Cristosul Său urma să sufere.

¹⁹ Pocăiți-vă, deci, și întoarceți-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se șteargă păcatele,

²⁰ ca să vină astfel din prezența Domnului vremuri de înviorare și El să-L trimită pe Cel pe Care L-a desemnat mai dinainte pentru voi, pe Cristos Isus,

²¹ pe Care Cerul trebuie să-L primească până la vremurile restaurării tuturor lucrurilor, așa cum a rostit Dumnezeu încă din vechime prin gura sfinților Săi profeți.

²² Căci Moise a zis: «Domnul, Dumnezeul vostru, vă va ridica dintre frații voștri un Profet asemenea mie. De El să ascultați în tot ce vă va spune!

²³ Dacă cineva nu va asculta de Acel Profet va fi nimicit din popor».

²⁴ De asemenea, toți profeții, de la Samuel și până la toți ceilalți care au vorbit după el, au vestit zilele acestea.

Apostolul Petru a predicat din Pridvorul lui Solomon și a chemat poporul să se pocăiască. El a amintit mulțimii care asculta, că suferința, învierea și gloria lui Mesia fuseseră tema centrală a Scripturilor. Însă, planul lui Dumnezeu pentru mântuire a fost ascuns în Vechiul Testament și criptat, astfel încât niciunul dintre prinții întunericului de peste această lume să nu-l cunoască și să împiedice astfel răstignirea lui Isus. Vedem aceasta în două pasaje din Noul Testament:

Efeseni 3:8–9 (BTF2015)

⁸ Mie, care sunt mai mic decât cel mai neînsemnat dintre toți sfinții, îmi este dat acest har, să predic printre neamuri bogățiile de nepătruns ale lui Cristos;

⁹ Și să fac pe toți să vadă care este părtășia misterului, care de la începutul lumii fusese ascuns în Dumnezeu, care a creat toate prin Isus Cristos.

1 Corinteni 2:7–8 (BTF2015)

⁷ Ci vorbim înțelepciunea lui Dumnezeu într-un mister, chiar acea înțelepciune ascunsă, pe care Dumnezeu a rânduit-o înainte de lume pentru gloria noastră;

⁸ Înțelepciune pe care nu a cunoscut-o niciunul dintre prinții acestei lumi; căci, dacă ar fi cunoscut-o, nu ar fi crucificat pe Domnul gloriei.

Au existat mai multe căi de mântuire înainte de venirea lui Isus în spațiu și timp, pentru a muri ca jertfă pentru păcatele omenirii? Răspunsul trebuie să fie un NU răsunător. Pavel a explicat în Romani 4 că mântuirea a fost și va fi întotdeauna prin harul lui Dumnezeu și oamenii o pot primi numai prin credință. Geneza 3:15 a promis că Cineva va veni să clarifice problema păcatului creată de primul nostru tată, Adam. Ca Sămânță a femeii, El va fi Cel care va lupta cu șarpele și-l va învinge.

Deși unii dintre ei și-au încheiat viața într-un mod greșit, cum ar fi Samson, regele Saul, regele Solomon sau poporul Israel care s-a răzvrătit în pustiu (adică, Core, Datan, Abiram, Acan), toți aceştia au fost în cele din urmă mântuiţi în Cristos. Mântuirea lor nu s-a bazat pe faptele lor sau pe modul în care și-au închiat viața, ci pe faptul că fac parte dintr-un legământ federal cu Dumnezeu.

Participarea și aderarea la legămintele lui Dumnezeu din Vechiul Testament a fost o proclamare a credinței în Isus Cristos înainte de vreme. Chiar și oamenii lui Dumnezeu care și-au luat viața ca regele Saul și Samson au fost totuși mântuiți. Sinuciderea nu este un păcat de neiertat. Mulți oameni cred aceasta, deoarece ea nu lasă loc pentru pocăință. Prin sinucidere, o persoană intră în veșnicie cu un păcat nemărturisit și, prin urmare, neiertat. Dar Biblia nu spune nicăieri că sinuciderea este un păcat de neiertat, ba în plus, ea ne învață că toate păcatele, din trecut, prezent și viitor, sunt șterse prin credința în moartea ispășitoare și învierea lui Isus Cristos în momentul mântuirii cuiva. Destinul veșnic al unei persoane este pecetluit și stabilit în momentul credinței justificatoare. Mai mult, Romani 8:38–39 spune că nici viața și nici moartea nu ne pot despărți de dragostea lui Dumnezeu, care este în Cristos Isus.

Acum, Iuda Iscarioteanul făcea parte din poporul lui Dumnezeu și era unul dintre ucenicii lui Isus, dar Biblia spune clar în Ioan 17:12 că el a fost pierdut veșnic. Dar de ce s-a pierdut? Pe ce bază? Să fi fost din cauză că L-a trădat pe Isus? Biblia nu spune nicăieri că trădarea lui Isus este un păcat de neiertat. Sunt convins că dacă și-ar fi cerut iertare așa cum Petru a făcut după ce L-a negat pe Isus, Dumneze l-ar fi iertat. Să fi fost pentru că s-a sinucis? Din nou, conform Bibliei, acesta nu este un motiv pentru pierderea mântuirii. Cred că un posibil răspuns ar putea fi în faptul că el a murit fizic între legăminte fără să se pocăiască de ceea ce a făcut și fără să-și pună credința în Isus într-un mod salvator. În timp ce Iuda era ocupat cu trădarea lui Isus, Acesta a inaugurat un Nou Legământ în camera de sus pentru întreaga rasă umană (inclusiv pentru neamuri), când a dat pâinea și paharul ucenicilor Săi în Matei 26:28. În acel moment, metoda de salvare a omului, decretată de Dumnezeu, s-a schimbat. Nu mai era suficient doar să fii un copil al lui Avraam sau să  faci anumiți pași spre Dumnezeu ca în Vechiul Testament pentru a fi salvat, ci acum o persoană trebuia să-și pună credința în jertfa lui Isus pentru iertarea păcatelor și să-L mărturisească pe El ca Domn. Tot în acel moment, și alte lucruri semnificative începeau să se schimbe: jertfele de animale urmau să fie înlocuite cu jertfa lui Isus după învierea Sa, iar prezența lui Dumnezeu urma să se transfere din chivot și din templul fizic în ființa umană. Iuda nu mai era sub niciun legământ al Vechiului Testament, deoarece Isus inaugurase un Nou Legământ prin credință care le-a înlocuit și le-a încheiat pe toate celelalte, prin împlinirea lor. Și nici nu a trăit îndeajuns de mult ca să poată să-și pună credința în Isus după moartea și învierea Sa și să fie salvat. Cred din toată inima că dacă nu și-ar fi luat viața și s-ar fi pocăit de fapta lui, Iuda ar fi fost salvat. Însă cred că a ajuns la un punct prea târziu, când el nu a mai putut să facă aceasta. Și astfel s-a împlinit și ce a spus Scriptura cu privire la el sau la fiul pierzării.

Mergând mai departe la exemplele Noului Testament de așa-numită apostazie, niciunul dintre ele nu poate dovedi că adevărații credincioși, în posesia unei adevărate credințe mântuitoare, pot cădea din har în sensul pierderii mântuirii, ci mai degrabă în sensul căderii din nou sub Lege sau a regresului spiritual pentru o vreme. Nimeni nu poate ști cine este salvat cu adevărat pentru a concluziona că unii oameni au fost odată salvați și apoi au căzut complet. Numai Dumnezeu știe cine este mântuit cu adevărat și oamenii înșiși care au mărturia aceasta interioară a Duhului Sfânt, că sunt salvați.

„Dar ce zici de această persoană apropiată pe care o știam, care a fost botezată și L-a primit pe Isus la un moment dat, dar mai târziu a revenit la băutură, a trăit în adulter și, în cele din urmă, și-a luat viața? Această persoană a fost salvată? Și ce zici de acest pastor despre care am auzit că a slujit lui Dumnezeu ani de zile ca mai apoi într-o zi să-și ucidă cei doi copii ai săi și apoi să-și ia viața și el? Este și acea persoană salvată?” Acestea sunt situații triste dar fac parte din viața reală. Totuși, nu putem interpreta Biblia pe baza experiențelor unora și să concluzionăm că acești oameni au fost mântuiți la un moment dat și apoi s-au întors în lume și și-au pierdut mântuirea. Nu știm dacă acești oameni au fost cu adevărat salvați; numai Dumnezeu știe, și ei înșiși. De asemenea, nu știm ce s-a întâmplat în inimile acelor oameni și ce credeau ei când au făcut acele lucruri oribile. Ceea ce știm cu siguranță pe baza Bibliei sunt următoarele trei lucruri:

(1). Acești oameni s-ar putea să nu fi fost născuți din nou dar păreau să fie așa, pentru o vreme. Iată ceea ce susțin 1 Ioan 2:19 și Evrei 3:14:

1 Ioan 2:19 (NTR)

¹⁹ Ei au ieșit dintre noi, dar nu erau dintre noi. Căci, dacă ar fi fost dintre noi, ar fi rămas cu noi, dar, ieșind, au arătat că nu toți sunt dintre noi.

Evrei 3:14 (NTR)

¹⁴ Căci am devenit părtași ai lui Cristos dacă într-adevăr ținem cu fermitate până la sfârșit convingerea noastră de la început,

(2). Acești oameni s-ar putea să fi fost cu adevărat salvați la un moment dat, dar din cauza perseverenței lor în păcat, au secerat niște consecințe nedorite în viața de aici și poate că au părăsit acest pământ prea devereme și într-un mod rușinos. Persistența în păcat atrage moartea la mai multe nivele aici pe pământ și sub diferite forme: depresie, întuneric, confuzie, frustrare, plictiseală și chiar moarte prematură. Însă aceasta nu înseamnă că acești oameni și-au pierdut mântuirea veșnică pentru totdeauna. Pe baza lui 1 Corinteni 3:15, ei sunt în Împărăție, dar probabil că nu vor primi nicio recompensă și vor fi salvați prin foc:

1 Corinteni 3:15 (NTR)

¹⁵ Dacă lucrarea cuiva va fi arsă, el va suferi pierderea. Cât despre el însuși, va fi mântuit, dar așa, ca prin foc.

(3). Conform cu 2 Petru 3:9, Dumnezeu este bun și îndelung răbdător față de oameni și nu dorește ca cineva să piară, ci toți să vină la pocăință:

2 Petru 3:9 (BTF2015)

⁹ Domnul nu întârzie referitor la promisiunea lui, așa cum unii socotesc întârziere, ci este îndelung răbdător față de noi și nu dorește ca cineva să piară, ci toți să vină la pocăință.

Dumnezeu a întins întotdeauna mâna și a făcut tot ce a putut pentru a salva pe oricine a făcut vreodată cel mai mic pas către El. Gândiți-vă la Rahav, prostituata, Rut moabita și sutașul Corneliu, care a făcea milostenie săracilor. Dumnezeu i-a întâlnit întotdeauna la jumătatea drumului, i-a acceptat și le-a arătat calea. Deoarece oricum nu pot ști sigur despre cineva dacă a fost cu adevărat mântuit sau nu, eu, unul, prefer să cred că în majoritatea acestor cazuri, dacă a existat un moment în viața lor când și-au pus încrederea în Isus, acești oameni au fost cu adevărat salvați. Aceasta cred că este inima Tatălui. Chiar dacă au eșuat lamentabil prin păcat, din perspectiva acestei vieți fizice pe pământ, ei și-au păstrat mântuirea veșnică.

 

Ascultă / Vizionează / Descarcă

Puteți asculta mesajul audio al acestui articol, puteți urmări mesajul video sau îl puteți descărca în diferite formate (mp3 / mp4 / pdf) de pe următorul link:

Sesiunea 12 – Permanența mântuirii și voința liberă (Seria „Salvați pentru eternitate”) – 5 iulie 2024
Sesiunea 13 – Cazuri de apostazie (Seria „Salvați pentru eternitate”) – 3 august 2024