Postări similare
Religia îl idolatrizează pe om și eforturile lui de a câștiga favorul divinității. Ea spune că omul este suficient de bun, că poate și trebuie să trăiască după anumite norme și reguli, astfel încât el să se sfințească din ce în ce mai mult, să își perfecționeze comportamentul și să ajungă, treptat, tot mai aproape de divinitate. Abia la finalul vieții, cu o mare nesiguranță și frică în fața judecății, el află dacă faptele lui bune și evlavioase L-au mulțumit pe Dumnezeu și dacă are permisiunea să intre în rai. Aceasta este religia, plină de mândrie umană și atotsuficientă.
Scriptura ne spune cu totul altceva: „Dar a apărut bunătatea lui Dumnezeu – Salvatorul nostru – și dragostea Lui pentru oameni. Atunci, El ne-a salvat; și a făcut acest lucru nu în baza faptelor bune făcute de noi, prin care am fi obținut acest merit. Ci pentru că El a avut milă de noi, ne-a spălat făcându-ne curați atunci când Spiritul Sfânt ne-a înnoit prin regenerarea (spirituală) pe care ne-a făcut-o. Și Dumnezeu a turnat din abundență Spiritul Său peste noi prin Isus Cristos, Salvatorul nostru. El a făcut acest lucru pentru ca acum, după ce am fost considerați corecți (în relația cu Dumnezeu) prin harul Lui, să putem deveni niște moștenitori care au speranța că vor beneficia de viața eternă” (Tit 3.4-7). Nu omul este în centru, ci Isus Hristos, iar cei care cred în jertfa Lui de ispășire, sunt mântuiți. Aceasta este pocăința, adică metanoia, schimbarea minții; accentul nu este pus pe comportament, ci pe sistemul de credințe. Odată ce mentalitatea începe să se schimbe, faptele vin ca un rod natural. Cuvântul folosit pentru mântuire este „sozo”, termen folosit de peste 100 de ori în Noul Testament, deci Biblia ne spune cu o siguranță deplină că cei ce cred în Hristos, sunt iertați, salvați, vindecați, eliberați, păstrați, protejați și restaurați. „În Cristos locuiește, practic, toată esența divinității. În El, care este Capul oricărei guvernări, voi sunteți total împliniți” (Coloseni 2.9,10). Această stare de întregire totală este ACUM, pentru că Dumnezeu este „EU SUNT”. 1 Corinteni 6.17: „ …cel ce se unește cu Domnul este un singur duh cu El.” Din momentul nașterii din nou, omul este perfect, nu trebuie să mai „câștige” nimic, nu trebuie să își plătească mântuirea în rate tot timpul vieții, străduindu-se să demonstreze că e vrednic de ea. El nu are nevoie să „ajungă” undeva, într-un loc înalt spiritual ca să-și valideze mântuirea, sau să alerge o cursă pe termen lung spre sfințenie, pentru că Dumnezeu, prin Hristos, a pus neprihănirea Lui în el și i-a împărtășit natura Lui. Deci viața de creștin începe de la sfârșit, cu verdictul final dat de Dumnezeu, iar aceasta înseamnă har. De dragul nostru, așa cum spune 2 Corinteni 5.21: „Dumnezeu L-a făcut păcat pe Cel care nu păcătuise niciodată, pentru ca prin El, noi să devenim acceptați conform standardului dreptății Sale.” Această viață nouă este o realitate, ceea ce suntem noi acum, ca ființe umane regenerate prin Duhul Sfânt.
Putem înțelege mai bine privind la Cortul Întâlnirii din cartea Exod. Evreii intrau mai întâi într-o curte exterioară, un spațiu sub cerul liber, în care se afla altarul pentru arderile-de-tot și ligheanul de aramă. Apoi, numai preoții, adică Aaron și fii săi, intrau în fiecare zi în Locul Sfânt, în interior, care conținea masa pentru pâini, sfeșnicul de aur și altarul tămâierii. Ultima încăpere, în care intra numai marele preot, și doar o dată pe an, într-o zi anume, era Locul Preasfânt, care adăpostea chivotul legământului. În această ultimă încăpere simbolică a intrat, odată pentru totdeauna, Isus, Marele nostru Preot: „Așadar, fraților, fiindcă avem îndrăzneală să intrăm în Locul Preasfânt prin sângele lui Isus, pe calea cea nouă și vie pe care El a deschis-o pentru noi prin draperia dinăuntru, adică trupul Său…” (Evrei 10.19,20)
Ioan 17.3 ne spune că: „… viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Cristos, pe Care L-ai trimis Tu”. Prezența lui Dumnezeu „umple cerurile și pământul” așa cum scrie în Ieremia 23.24, este peste tot, dar sunt nivele diferite de experimentare personală. În bunătatea Lui, El S-a revelat oamenilor din toate timpurile, sub diferite forme, descoperindu-Se lor și ajutându-i să treacă prin diverse stagii spirituale. La începutul chemării sale, Ilie trăia sub cerul liber, lângă un pârâu care seca pentru că nu mai ploua în țară, adică era supus legilor naturii. Dar apoi, el a locuit într-o casă, la făina și uleiul care nu se mai terminau, adică la o lege superioară legilor pământești. La final, „când a vrut Domnul”, Ilie a fost „înălțat la ceruri într-un vârtej de vânt”(2 Împărați 2.1 și 11). Șulamita din Cântarea cântărilor spune mai întâi, în cap.2, vers.16: „Iubitul meu este al meu și eu sunt a lui!” apoi în cap.6, vers.3: „Eu sunt a iubitului meu, și acesta este al meu!”, iar la final, în cap.7, vers.10, exclamă, copleșită total: „Eu sunt a iubitului meu, și el mă dorește!”
În Noul Legământ, această cunoaștere personală, intimă, continuă și progresivă, se realizează prin procesul de înnoire a minții, conform Adevărului. Nu este ceva metafizic, enigmatic sau ocult, destinat doar pentru unii inițiați, oameni de elită, calificați și privilegiați de divinitate, ci este pentru fiecare om care crede astăzi în lucrarea lui Hristos de la cruce. Tu nu trebuie să mergi într-un anumit loc geografic sau la un om special, Duhul Sfânt este aici, acum, foarte bucuros să îți descopere pe Mesia, Cel care a intrat pentru tine în Sfânta Sfintelor și ți-a pregătit calea. Lucrarea harului este simplă, curată, frumoasă și disponibilă oricui o dorește.
În partea a doua vom explora împreună diferite etape ale procesului de înnoire a minții și locuri spirituale din viața unui om regenerat. (va urma)
