Postări similare
David și Saul au trăit în perioada Vechiului Legământ, înainte de jertfa lui Hristos, când oamenii nu puteau fi regenerați iar Duhul Sfânt venea și pleca de peste ei, dar noi știm că toată Scriptura este de folos, pentru că tot ce este scris ne îndreaptă privirea și atenția asupra lucrării mântuitoare de la cruce. Vom detalia deci, pe parcursul a mai multor articole, câteva aspecte caracteristice din viața primilor doi împărați ai poporului israel.
„…l-am găsit pe David, fiul lui Iese, un om după inima Mea…” spune Dumnezeu în Fapte 13.22.
În timp ce Saul, primul rege al lui Israel, este înlăturat de Dumnezeu din cauza neascultării, profetul Samuel unge cu ulei pe tânărul David ca viitor conducător al poporului ales. Saul era „un tânăr chipeș și fără egal printre fiii lui Israel. Era mai înalt cu un cap decât toți ceilalți din popor” (1 Samuel 9.2) dar David era cel mai mic fiu al lui Isai, „el era roșcat, cu ochi frumoși și plăcut la chip”, „… iscusit la cântat… un războinic viteaz, priceput la vorbire și cu o înfățișare plăcută…” (16.12 și 18). Când Samuel este nedumerit în privința alegerii lui David, Dumnezeu îi răspunde: „…Domnul nu Se uită la ceea ce se uită omul. Omul se uită la înfățișare, pe când Domnul Se uită la inimă“ (16.7). Uns în fața familiei lui, nu e de mirare că fratele mai mare, Eliab, l-a invidiat și disprețuit (17.28) dar David era atât de smerit încât aproape putem spune că se îndepărta de locurile unde profeția se putea împlini. Când a început războiul cu filistenii, el era deja în apropierea lui Saul, îi cânta din liră și îi ducea armele. Ar fi putut să considere războiul ca o ocazie de a-și arăta vitejia, de a demonstra că el este cel ce urma să fie rege, dar citim în 17.14,15 că „David era ultimul dintre fiii lui Ișai. Cei trei fii mai mari ai lui, l-au urmat pe Saul, mergând la război. În acest timp, David a plecat de la Saul și păștea turma tatălui lui, la Betleem”. Depindea direct de Dumnezeu, nu dorea nimic altceva decât prezența Lui, nu era interesat de faimă, poziție socială sau lauda oamenilor; David a plecat din locul „oportunităților” și s-a întors la locul părtășiei lui cu Dumnezeu. Dar Cel care îl alesese avea un plan cu el; David a ajuns până la urmă pe câmpul de luptă dar nu din inițiativa lui, ci pentru că tatăl Isai l-a trimis cu mâncare la frații mai mari. După lupta lui cu Goliat și numeroase victorii cu dușmanii lui Israel, începe un razboi declanșat de Saul, care se simte amenințat în poziția lui de rege. Pentru Saul asta este cel mai important, să păstreze tronul cu orice preț și de aceea, cu o abilitate demonică, începe să îl hărțuiască pe David, fiind gata să-și sacrifice chiar și proprii copii, Ionatan și Mical. Saul îl consideră pe David ca dușman și reușește să atragă oameni de partea lui, folosind autocompătimirea, prefăcându-se neputincios și folosindu-se de cei slabi, fără discernământ. Deși el era agresorul, Saul manipulează oamenii prezentându-se ca victimă. Totul se rezuma la el și numai la el. O întreabă pe Mical: „De ce m-ai înșelat în felul acesta și l-ai lăsat pe dușmanul meu să plece și să scape?” (19.17), le spune beniamiților: „… voi toți ați conspirat împotriva mea și nimeni nu m-a înștiințat când fiul meu a încheiat un legământ cu fiul lui Ișai. Niciunuia dintre voi nu i-a păsat de mine și nu m-a înștiințat că fiul meu l-a răsculat pe slujitorul meu împotriva mea, ca să mă pândească așa cum o face astăzi” (22.8), „… și ei sunt de partea lui David. Au știut că este un fugar și nu m-au anunțat”(22.17), le spune zifiților care l-au înștiințat unde se află David: „Fiți binecuvântați de Domnul pentru că ați avut milă de mine” (23.21). Să punctăm aici că aceiași zifiți l-au stârnit a doua oară pe Saul iar acesta a reacționat imediat: „Zifiții au venit la Saul, la Ghiva și i-au zis: David se ascunde pe dealul Hachila, la sud de Ieșimon. Saul s-a dus repede în deșertul Zif, împreună cu trei mii de bărbați aleși ai lui Israel, ca să-l caute acolo pe David” (26.1,2)
Am citat aceste versete ca să vedem decăderea lui Saul din cauza fricii de oameni pe care o avea, și a pretenției de a fi admirat de ei. Deși a început bine, puterea pe care a primit-o ca împărat al lui Israel nu s-a consolidat pe o relație vie cu Dumnezeu, așa cum avea David. Pas cu pas, neascultare după neascultare, mândria a crescut în el și nu a mai putut să se smerească cu adevărat. Treptat, puterea l-a corupt, a devenit foarte instabil și confuz, iar mintea lui tulburată s-a degradat până aproape de paranoia. Deși mai avea momente de luciditate, în care își recunoștea păcatele și hotăra să nu le mai facă, Saul nu era de încredere, inima lui era atât de labilă încât a continuat să facă lucruri care nu erau deloc pe placul Domnului, crezând că se poate ascunde de El.
Cu toate acestea, David nu a vrut deloc să Îl ajute pe Dumnezeu ca să ajungă pe tron. Era uns, era clar că va fi acolo dar a decis să aștepte timpul lui Dumnezeu pentru ca totul să fie de la El, nimic amestecat cu puterea omenească. David afirmă în psalmul 138.8: „Domnul va termina ce a început pentru mine.” A refuzat să creadă că un om, oricât de puternic ar fi, are capacitatea să oprească sau să devieze planurile lui Dumnezeu. Cu încredințarea că destinul lui era în mâna Celui Preaînalt, David nu și-a plâns de milă ci a stabilit în inima lui că puterea lui Dumnezeu este mai mare decât puterea oamenilor. În timp ce fuge de Saul, el îi spune regelui Moabului: „… Dă-le voie, te rog, tatălui meu și mamei mele să vină la voi, până voi ști ce va face Dumnezeu cu mine“ (22.3) apoi, când tabăra lui a fost prădată de amaleciți: „David se afla într-un mare necaz, deoarece poporul vorbea să-l omoare cu pietre. Căci tot poporul avea sufletul amărât, fiecare pentru fiii și fiicele lui. Însă David s-a întărit în Domnul, Dumnezeul lui” (30.6).
David a scris aprox. 73 de psalmi în care și-a expus trăirile interioare cu sinceritate și vulnerabilitate. Unii din ei au fost profetici, anunțându-L pe Mesia ce urma să vină. Închinător sensibil, totul era o raportare la Dumnezeu, cu El vorbea, de El depindea, de El asculta și numai Lui își vărsa sufletul, spunând exact ceea ce simțea, cu convingerea că oricum este cunoscut în întregime de Creatorul lui. L-a lăudat și I-a mulțumit în toate circumstanțele, a fost gata să se supună și a fost sigur că Dumnezeu va face cu el tot ce i-a promis, iar ceea ce credea în adâncul inimii lui, îi învăța și pe oamenii care îl înconjurau.
Pentru că jertfa lui Hristos a fost împlinită, nu tot ce a scris David în psalmi a rămas valabil și pentru noi astăzi, dar el a avut în acea perioadă a istoriei, un nivel de înțelegere al lucrurilor spirituale care l-a făcut să perceapă spiritul din spatele legii mozaice. Spicuiesc câteva versete din psalmul 118, care exprimă încrederea și dragostea lui pentru Dumnezeu: „Mulțumiți Domnului, căci este bun, căci în veac ține îndurarea Lui! Cei ce se tem de Domnul să zică: „Căci în veac ține îndurarea Lui!“. În mijlocul necazului L-am chemat pe Domnul, iar Domnul mi-a răspuns, eliberându-mă. Domnul este de partea mea. Nu mă voi teme! Ce-mi poate face un om? Domnul este de partea mea. El este ajutorul meu. Mai bine să te adăpostești în Domnul, decât să te încrezi în om. Mai bine să te adăpostești în Domnul decât să te încrezi în cei nobili. Domnul este puterea și cântarea mea; El a devenit mântuirea mea. Strigăt de bucurie și de eliberare este în corturile celor drepți. Dreapta Domnului aduce victoria. Dreapta Domnului este înălțată; dreapta Domnului aduce victoria. Nu voi muri, ci voi trăi și voi povesti lucrările Domnului. Îți voi mulțumi, căci mi-ai răspuns și ai devenit ajutorul meu. Tu ești Dumnezeul meu și Îți voi mulțumi! Tu ești Dumnezeul meu și Te voi înălța! Mulțumiți Domnului, căci este bun, căci în veac ține îndurarea Lui!”
Oamenii din Vechiul Testament au experimentat, la un anumit nivel, prezența lui Dumnezeu dar după jertfa de ispășire a lui Hristos, tot ce a fost prezentat ca o umbră a devenit o realitate vie. Uleiul cu care erau unși împărații din poporul israel este un simbol al Duhului Sfânt, a treia Persoană a dumnezeirii, care vine să locuiască în credincios în momentul nașterii din nou. Orice om care crede în lucrarea de mântuire a lui Isus Hristos și Îi acceptă domnia, devine parte dintr-o „seminție aleasă, o preoție împărătească, o națiune sfântă, un popor care-I aparține Lui, ca să vestească faptele mărețe ale Celui Ce i-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată” așa cum spune 1 Petru 2.9. Când încă era pe pământ, Domnul Isus a promis în Ioan 14.16, 17: „Iar Eu Îl voi ruga pe Tatăl și El vă va da un alt Apărător, Care să fie cu voi pe veci, și anume Duhul adevărului, pe Care lumea nu-L poate primi, pentru că nici nu-L vede, nici nu-L cunoaște. Voi Îl cunoașteți, pentru că rămâne cu voi și va fi în voi.” 1 Ioan 2.20,27: „…voi aveți ungerea de la Cel Sfânt”, „ungerea pe care ați primit-o de la El rămâne în voi”
Pavel ne spune în 2 Cor. 1.22: „Cel Care ne întărește împreună cu voi, în Cristos, și Care ne-a uns, este Dumnezeu. El a și pus sigiliul pe noi și ne-a dat, în inimile noastre, garanția Duhului” iar în Efeseni 1.13,14: „În El și voi, după ce ați auzit Cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii voastre, și ați crezut în El, ați fost sigilați cu Duhul Sfânt Cel promis, Care este o garanție a moștenirii noastre până la răscumpărarea celor ce sunt posesiunea lui Dumnezeu, spre lauda gloriei Lui.”
Toți cei ce sunt în Hristos sunt oameni după inima lui Dumnezeu, una cu El, preaiubiți, răscumpărați, iertați și sfințiți. Nu prin putere, nu prin tărie, ci prin Duhul Sfânt care trăiește în ei, viața lor este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Pavel le spune filipenilor în cap.1, vers. 3-6: „Îi mulțumesc Dumnezeului meu ori de câte ori îmi aduc aminte de voi. Întotdeauna, în orice rugăciune a mea pentru voi toți, mă rog cu bucurie datorită părtășiei voastre la Evanghelie, din prima zi și până acum, fiind convins că Acela Care a început în voi o bună lucrare, o va termina până în ziua lui Cristos Isus.”
(va urma)
